Cum iti pierzi sufletul (#NI 98)

... la fel ca Elton John sau Robbie Williams

Am vazut aseara pe Netflix un film despre TakeThat, foarte frumos. Au avut fix 5 ani de la lansare la despartire, in 1995, cand Robbie Williams a iesit din trupa. Dupa care pe 13 Februarie 1996 au anuntat ca se dizolva, si cam toti au intrat in depresie, ca e greu sa schimbi statutul de la superstar la nobody.

Este un film superb despre evolutie, maturizare, depre lupta cu proprii demoni, si despre puterea de a renaste si a te reinventa.

---

Am vazut cam tot ce exista pe platformele de streaming in materie de filme despre mari trupe si mari artisti - peste 60 de filme, pentru ca imi place muzica, si e cumva si un gest de recuperare, sa vad si sa inteleg trupele pe care le ascultam cand eram copil, la inceputul anilor ’90, cand abia iesisem din pestera, si nu exista internet, doar revista Bravo – pe care aveai sau nu bani sa o cumperi 😊.

La majoritatea marilor artisti, cum ar fi Clapton, Elton John, Bee Gees, apare relativ repede crash-ul psihic si fizic, lipsa fericirii, si refugiul in alcool si droguri. Si ma tot intreb, incerc de ceva vreme sa inteleg acest pattern. Ce si cum se intampla cu oamenii astia, de derapeaza in halul asta.

Mi-a atras atentia o declaratie a lui Gary Barlow in film, dupa despartirea de trupa, mai bine de 1 an de zile nu a iesit din casa. Intre timp o daduse si pe mancare multa si obezitate. Si Robbie, cam la fel, pana sa iasa din trupa, mult alcool si droguri, a spus explicit “cedasem si fizic si psihic”. Sau cum zice Elton John, in “Never too late”, pe Disney:

---

“Eram pustiu pe dinauntru. Ma distram maxim, dar cand ajungeam seara acasa, nu eram fericit. Viata mea era axata pe munca. Nu aveam nimic in afara de succes si droguri. Sufletul mi-era negru. Mi se intunecase. Imi doream cu ardoare sa nu fiu Elton cel care devenisem. Voiam sa fiu cel care eram inainte.”

---

Daca compar viata mea cu a lui Robbie Williams, el e nascut in 1974, ca si mine, cred ca se contureaza cateva idei si posibile raspunsuri. Cred ca ne traim viata in cateva etape importante, le redau mai jos.

1. Autenticitate.

Cand esti tanar si pleci in viata, foamea si drive-ul sunt la maxim. Minte nu prea ai. Si nu ai nici balast atarnat de gat. Nu ai nici un status si nici o reputatie de aparat. Nu iti pasa de nimic, vrei doar sa reusesti. Insa depinde cat de mult faci din ceea ce faci, si cat de mult incerci sa pastrezi echilibrul. Cand esti in showbusiness, viteza este probabil 10x sau 50x comparat cu oamenii de rand, ce au vieti ce le etichetam ca fiind normale. Ai lansat primul hit, brusc toti au pretentii si asteptari de la tine, including yourself – acum esti vedeta, nu mai ai voie sa improvizezi, nu mai poti sa dai fail, e rusine... Miza creste instant, toti iti spun ce si cum trebuie sa faci, ca sa continui sa lansezi hituri – iar ei sa faca bani din asta, si tie iti place, si pe drumul asta uiti complet de tine si de sufletul tau. Pt ca succesul e un drog foarte puternic, si te captureaza instant. Iti pui toata energia in succes, ajungi cat de sus poti, si apoi cazi.

2. Criza.

Atunci cand nu iti mai hranesti sufletul, copilul tau interior, nevoile tale intime, criza apare instant. La Take That a aparut dupa 5 ani nebuni de munca si succes. Au inceput pe la 16-19 ani, in 1990, si in 5 ani s-au prajit, s-au despartit, si au intrat cu totii in depresie, ca sa isi caute sinele si identitatea, sa inteleaga cine sunt ei cu adevarat. Daca ne uitam in jurul nostru, vedem asta frecvent, mai ales, sau inclusiv in zona de business. Antreprenori care fie ating succesul repede, fie il cauta cu indarjire ani de zile, in procesul asta uita complet de sine, pana isi dau seama ca sunt pustiiti pe interior, exact cum spune Elton John. Si ca in afara de bani, nu au nimic…

Eu pot sa spun ca am fost scutit de etapa asta – de Criza, din fericire. In 2010 cand Robbie s-a insurat, eu aveam 3 copii si 10 ani de casnicie. Criza m-a tot tatonat si pe mine, cred ca de prin 2012, cand la job-ul ce il aveam pe vremea aia incepea sa se imputa rau treaba, in afara de bani nu aveam nici o satisfactie de acolo, si simteam cumva nevoia interioara sa fac ceva doar pentru mine. Noroc ca m-am apucat de kite, a fost o eliberare, o supapa, si o hrana interioara, pentru suflet. Ulterior faptul ca am inceput sa merg pe munte, a contribuit la consolidarea echilibrului meu interior…

Este o lupta interioara continua, sa poti pastra echilibrul, si sa nu intri in criza. Sa iti asculti vocea interioara, si sa iti hranesti sufletul. Sa faci ce simti tu ca vrei, nu ceea ce trebuie. Mie mi se intampla frecvent sa imi doresc sa fiu pe plaja la Savoy in Mamaia, doar cu un prosop si o carte buna, sau la pescuit de guvizi, pe malul lacului Tasaul. Pentru ca asta faceam in copilarie, si ma facea foarte fericit. Si avem in continuare nevoie de simplitate si fericiri simple. A trebuit sa il aud pe Elton John in film spunand ca “ vreau sa fiu cel care eram inainte”, ca sa imi valideze nevoia asta interioara. Pentru ca da, mintea critica poate sa iti spuna ceva de geniul “nu e ok sa traiesti in trecut, accepta prezentul asa cum e, nimic nu se mai intoarce…”, dar indiferent ce zice mintea, nevoia este acolo in interior, si nu dispare de la sine…

3. Maturizarea si vindecarea.

Asta e foarte frumos explicata si prezentata in episodul 3 din film, si foarte emotionant. Mie mi-au dat lacrimile un pic. 😊 Gary povesteste cum in 2006, cand au anuntat ca se reunesc in 4, fara Robbie, si merg in turneu, avea niste imense frici daca o sa mai vina cineva la concertele lor. Apoi, cand au pus in vanzare biletele pentru primele 10 concerte, s-au vandut in 3 ore. Este absolut electrizant sa vezi fanele lor, fostele scolarite de 14 ani, acum femei adulte, in lacrimi, cu biletul in mana, spunand ca au asteptat 10ani acest moment…

In 2010 Take That s-au reunit in 5, si cu Robbie, si au plecat in turneul Progress; Dar treaba a inceput cu o discutie lunga de cateva ore, intre Robbie si Gary, exact despre constientizare, asumare si vindecare. In 90 trupa pornise intr-un setup vulnerabil, cu Nigel Martin in rol de manager dominant , ce l-a desemnat din start pe Gary ca leader al trupei, si cu Howard Donald si Jason Orange in roluri secundare, doar de dans. Si evident ca in 5 ani s-au acumulat tot felul de frustrari, iar cand s-a umplut paharul, oamenii s-au despartit, pur si simplu. Faptul ca s-au intalnit, au discutat, au pus pe masa tot ce i-a ranit, au acceptat si s-au iertat unii pe altii le-a permis sa renasca si sa atinga un succes chiar mai mare decat in prima etapa a carierei lor. Au continuat sa umple stadioane si sa lanseze hituri No1!

Ce putem sa invatam din filmul asta

Diferenta dintre o mare vedeta si un om de rand cred ca este la viteza si presiune. Un copil ca Robbie Williams, care de la 16 la 20 de ani devine o mare vedeta, este imposibil sa reziste la viteza aia de viata, cu concerte in toata lumea, si la presiunea aia imensa, din toate partile. Pur si simplu te fura si uiti de tine si de sufletul tau. La noi, oamenii de rand, se intampla mai incet. Popular i se spune “criza varstei de mijloc”, pt ca paharul se umple mai incet, de obicei dupa varsta de 40 de ani. Dar in esenta este fix acelasi lucru - lipsa de echilibru.

Nu putem sa trecem prin viata asa neatinsi. Inevitabil apar zgarieturi, taieturi mai adanci, fracturi. Ne mai rupem mana si ne mai spargem capul… La figurat vorbesc. Fiecare primeste dupa propria karma si propriile alegeri.

Partea foarte frumoasa este ca avem intotdeauna in noi un potential nelimitat, putem oricand sa alegem sa ne vindecam si sa renastem, si sa ne facem o viata frumoasa…

Pace si iubire va doresc!